Din gândul nestemat al toamnei bătrâne, se atinge de cel care sunt o părere. Mi-e sufletul vraişte, la prima vedere, sunt parcă sortit să dau eu prin mine, exemplul epavei definită cândva prin zodia goală în inima fricii, născută din groază, spulberată prin fire, dorită înainte de a fi ce mai este. Nimicul acesta, menit nu ştiu ce să suprime, rămâne inert şi măsoară numai distanţa până la tine.
Apoi te văd făcând un semn către unde mă aflu. Încordez un axon, meditez o dendrită şi fac o sinapsă pe dorinţa de a-mi imagina că şi tu vrei să mă vezi dar nu poţi încă.
Şi mi-ar fi fost atât de somn dacă eram mai singur. Poate de aceea nu suport eu singurătatea. Deşi nu mi-e teamă să dorm, mi-e pur şi simplu drag să n-o fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu