Degeaba! Credeam că sunt zmeu. Mă vedeam în stare să mă iau de piept cu Dumnezeu, pentru dragostea mea. Dar exact asta a fost greşit. Ea însăşi, iubita, s-a considerat îndepărtată de o atare atitudine. Pentru că nu putea avea răspuns. Până la urmă chiar şi eu am avut libertatea de a alege. Şi nu consider că aş fi greşit. Problema însă rezidă dintr-un aspect mult mai practic, puţin poate, dizarmonic, palpabil, oricum şi, mai ales deloc poetic. Locul ei acasă, expresia ei în privirea pisicii, scrumiera neatinsă folosită de ea ultima oară şi resentimentul, afrontul considerat al gestului de a interveni, al oricui, reţeta ei de nes, tabieturile mele substituite cu amintirea. Vântul ca o implorare a şansei de împăcare. Şi dacă e obsesie, este deja destul de bine că nu mai vreau toate acestea. Ca şi cum, însă, nu ar depinde de mine, deşi nu mă agăţ decât cu idei puţine, nu mai doare şi îmi place. A fost frumos şi nu regret că a fost. Chiar urmările ar fi fost dorite, saţiozitatea amintirii trăirii cu ea! Dar îmi par, mie însumi, încă atât de necopt încât aproape percep abordarea ca pe o obrăznicie menită să acopere incapacitatea, pe esenţă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu