Poemul drumului dus

Mi-e somn de tine, margine chircită în visul meu lipsit de mângâiere. Astup urechile în timpul cast al amăgirii şi, reculeg prin cel care sunt, momentul satisfacţiei în rânduri. Adânc, în tânguitul tău de prunc, îmi legăn clipele de spaimă dar nu prea strig. Şi sunt nătâng, de-atât de multe prea şoptite valuri. Mi-e dor de mine să descânt nisipul peste care, cînd eram doar noi, păşind, credeai că-ţi voi putea vreodată spune, cu gura plină de sărutul tău, la răsărit, sau în amurg, sau la amiază, că totul e perfect în jur dar că nimic nu mai contează. Eu n-am ştiut, tu n-ai mai apucat s-auzi şi suntem amândoi şi orbi acum şi, muţi şi surzi!!