Lupta interioară

Din limburile de lumină către soare, prin viaţa mea doar pagini trecătoare, până mai ieri, până la tine, frumoasa mea din visul meu de bine. Şi cred că merg spre, încă nepătrunse, tărâmuri ostoite de dorinţă. Acest destin de rea credinţă m-aduce în genunchi, cu suferinţă plăti-voi, înainte deci, nu doar a patimii pedeapsă ci, mai ales o cale prea de mult aleasă spre-a nu o şti cumva pe dinafară, spre-a nu o fi-nvăţat, ... a câta oară? Au fost idei din mostre ancestrale, amprente ale inimii pe lauri dar n-am ştiut, iubita mea, petale să nu mai rup din flori de câmp, banale. Da, câmpul e frumos oricum, oricât de mult şi, până unde, spun, pădurea mai sălbatică îmi pare, cu muşchi vampiri, de-o umezeală rece, pe scoarţa veche a copacului veşnic.