Am vrut să plâng dar m-a oprit, în miez de noapte, strigătul copilei mele. Atunci am reuşit, fără măcar să-mi fi propus aceasta, să însângerez un neam de orfani. A fost rana în creier a vinovăţiei lor de animale rupte într-o educaţie primară. Iar tu, femeie neutră din templul acutei formări, te erijezi în nonşalanţa responsabilităţii arbitrare, din perspectiva, probabil, a credinţei că NIMENI, nici chiar eu însumi, nu poate fi EU. Pentru că ştii, pentru că acum ai văzut cu proprii ochi, ba chiar mai mult, ai simţit în propriul timp, pe propria piele, că pot muta munţi, că am dreptate, că nu poţi face faţă, evident vei da socoteală. Şi nu e tocmai o amenionţare, sau, nu în sensul la care te poţi gândi! Stimată doamnă, iertaţi apelativul "tu, femeie", pentru că era doar un reproş. Mă cramponez prea mult de nimic. Asta am auzit. Le dau o greutate prea mare, celor care nu contează. Aici am recunoscut experienţa pedagogului din dumneavoastră. Ceea ce nu am apucat să explic este că AR TREBUI SĂ CONTEZE, dar este într-adevăr copleşitor de apăsător faptul că nu se întâmplă, iar la mijloc este pasat, nevinovat un suflet, care nu trebuie să îndure.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu