CURS PRACTIC DESPRE RĂBDARE

Mi s-a uscat recent cerneala pe diploma de părinte. Sunt tatăl pe care îl merită copilul meu. Iar acum sunt oarecum operativ. Spun doar oarecum, pentru că nimeni nu se naşte învăţat iar eu împlinesc în 8 mai, o fragedă vârstă de 12 ani de când am avut onoarea de a fi prima dată tată. Din păcate, băiatului meu i-a curmat viaţa, fiinţa inumană cu rol de mamă. Greu de imaginat, imposibil de acceptat şi determinant în a găsi vinovat în virtutea suferinţei de plătit. Iar, ca şi cum atât nu ar fi fost de ajuns, acum încasez pumni în faţă pentru motivul că am îndrăznit să pretind că am dreptul să îmi vizitez copilul rămas în viaţă. Aici a intervenit parcă, un paradox, fetiţa creşte cu aceeaşi aşa zisă mamă care i-a ucis fratele. Dar nici asta nu se dovedeşte suficient şi, nenorocita îi aduce în casă copilei, un bădăran, un cvasialchoolic. Nu mă plâng de ochiul umflat, de buza spartă, pentru că se vor vindeca. DAR VOI AVEA GRIJĂ SĂ NU SCAPE DE VINA DE A SE FI MANIFESTAT ABJECT în prezenţa COPILULUI MEU. Singurul motiv pentru care nu am ripostat în nici unul din incidente, a fost prezenţa EI, fetiţa mea, acolo. Sau poate cel mai important motiv, dar nu singurul. Pentru că la prima mea lovitură, nu ar mai prea avea reacţie, dar la a doua nu va mai şti ce s-a întâmplat, iar la următoarele, se va putea spune că nici măcar nu a mai asistat şi e foarte greu de imaginat că setea se va potoli din două-trei aplicaţii. Iată deci un motiv de gândire temeinică, înainte de a răspunde cu aceeaşi monedă. Totuşi, nici cea mai grea pedeapsă nu contrabalansează satisfacţia salvării sufletului nevinovat al îngeraşului meu!