ÎNGÂNĂ CLOPOTELE

Probabil nu e decât o cutumă. Sunt obiceiuri care au fost deprinse în zonă din vremuri uitate ca începuturi. Şi, dacă în alte privinţe nu sunt întotdeauna chiar în asentimentul prietenului meu din copilărie, de această dată achiesez la motivele lui de nemulţumire. Nu judec eu oamenii. Şi nu contest aici regulamentele scrise. Dar ştiu că pot fi citite cu o mai mare grijă. Cred că există undeva o prevedere prin care enoriaşii trebuie respectaţi. Iar obişnuinţa este a doua natură. Mai mult decât atât, înainte chiar de credinţă, mai bătrână chiar decât religia, a fost, cu foarte mult timp înainte de a se fi inventat scrisul, tradiţia. Pentru că altfel nu am fi avut ce moşteni. Însăşi gena rămâne vie prin bagajul de informaţie transmis de la o generaţie la alta. În altă ordine de idei, totuşi, Dumnezeu se îngrijeşte de bucuria fiecăruia. Altfel nu se explică o vreme atât de frumoasă, la o zi atât de mare, de sărbătoare creştină! Şi muntele s-a aşezat în linişte să ne suporte, cu gândurile noastre descătuşate, cu extravaganţele nostalgiei pentru o necesitate primară, care practic rezidă din setea de sălbăticie. Şi înţeleg aici să definesc fiinţa primară a pădurii, potecile cuminţi ale copilăriei noastre răzgâiate, sentimentul acela de libertate fără griji, al inimii zburdalnice, al minţii exhaustive imediat după pruncie, când totul este permis şi nimic nu poate fi mai mult posibil decât ne trece prin cap.