Seara de ajun aniversării

Aş vrea să pot, pentru mâine, să scriu cum simt. Nimic nu ar mai fi măcar comparabil, de până mai ieri. Dar mi-e rece inima, pentru că ea, copila, aclamă în gura mare că mă vrea un străin. Şi nu sunt pregătit să renunţ să mai lupt. Nu ştiu încă în ce măsură am cuantificat până acum dorinţele mele de-a surda, dar este sigur faptul că deja s-a îngroşat gluma cam peste limitele de răbdare ale oricărui tip, fie el mai puţin irascibil decât mine, ca structură a personalităţii... Şi am privit puţin cam detaşat cum se bat persoane cu armele proprii, luptând aparent fiecare cu sine. Anul trecut am scris despre acest gen de masochism. Dar astăzi revin şi, în parte îmi recunosc aici eroarea. Evident nu masochism se numeşte lipsa oricărei clipe de înţelepciune. Nu vreau să pot a mă considera sadic, aşa că nu voi lăsa oameni, de această dată lipsiţi de orice urmă de bună credinţă, a se chinui în propria nevolnicie. Cred, sincer, că faptele mele care urmează, ca implicare în ceea ce ştiu despre fărădelegi, se vor materializa în final prin meritul meu de a fi în esenţă un om îndurător şi bun. Dintr-un destin pângărit în suita de evenimente ale tristei amintiri, voi folosi totuşi forţa de a parcurge, peste toate încercările potrivnice, calea unui ţel minunat.