Vioara norilor din gând

Apleacă sensul gurii tale spre inima căderilor în doi. Acoperind cu ploaia verii, timpul, rezumă-te la ceea ce ne lasă goi. Trezeşte pasiunea cuvântului din crengile destinului atârnat acolo pentru noi. Şi nu mă lăsa deloc să te chem către mine, aşa cum nu mai pot înghiţi la fel de întreg ce deja am mâncat. Aşa cum nu mai pot fi cum deja sunt sau am fost. Fii doar aici, pentru că ne stă bine împreună. Te iubesc pentru că te simt şi îmi lipseşti pentru că nu te ştiu! Dar, să faci bine să nu îţi doreşti absenţa ce ar putea să dea motivul de a cere, pentru că sunt destul de tânăr încă şi o voi face (a cere adică) dintr-un adânc ce-atinge corzi ale căror vibraţii nu pot fi refuzate! ...Aproape niciodată!