Pândar în propriul ghem din trup, contorsionatul creier al fiinţei, se expune la modul aproape frivol, reacţiilor provocate de vise amputate barbar, repetitiv, undeva la marginea prăpăstioasă a limitei de suportabil. Această limită care parcă se upgradează în ciuda tuturor promisiunilor sinelui. Lungimea de undă, pe unitatea de timp, pare doar o licenţă veche şi, pentru cunoscători, genială la vremea ei cel puţin. Mi-ar fi comod să cred, superficial privind realitatea, că inima nu are atât de multe valenţe în a discerne sacrul de adânc şi utopia de un dar prin lege. Dar poate se vor cerne în curând iluzii clandestine de ropot şi dorinţe. Furtuna sortită să spele cuvântul, găsească deja sufocat sentimentul de ură şi saturat pe cel de sete de răzbunare! Pentru că trebuie să vină această pace, liniştea o anunţă şi mai presus de atât, vinovăţia lipsei de speranţă către mântuire! Iar dacă tot nu mai contează şi mai nimic prin comparaţie cu asta, nu e de pierdut, sentinţa pare uşoară, doar până la sfârşitul acestei stări de lucruri şi de fapt.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu