Păpuşa de lut

Se îmbracă în cârpele vechi dar curate ale sacului ros de atât de prea multe drumuri. Şi miroase a cânepă uscată la soare. Ochii păpuşii sunt din cărbune, negru, acid, ca o flacără moartă. Are picioarele ţepene, blocate drept în unghi ascuţit. Fără bază de sprijin. Fără echilibru. Se expune ţinută în pumn, ca o bucată de carne tocată, într-o pungă transparentă, legată la gât. Şi cum arşiţa îngălbeneşte iarba peste care trece, pasul cui o ţine în mână, transformă locul în putreziciune. Apoi braţele ei, nu au nici o artculaţie, dar cel mai bine o aranjează poziţia cu ele împreunate în faţă. Probabil şi pentru că tot astfel a găsit ea cel mai bine de cuviinţă să îşi aşeze propriul copil. Deşi eu aş vedea-o foarte bine şi cu mâinile la spate, cu brăţări grele, metalice. Dar eu sunt crud şi răzbunător, deci nu se pune. Adevărat că mă doare şi totuşi, uneori, am singur impresia că se găseşte câte cineva care să creadă că îmi şi place. Dar nu comentez. Atât că mi-e dor şi ciudă îmi e în aceeşi măsură că nu pot sau nu ştiu cum se face să îi fie copilului cum vrea să i se fie, din tot ce mai ales nu ştie!