Deficit de comunicare

Socializarea, devenită nevoia fiziologică de bine, a fiinţei, se mărgineşte constant la egoismul impenetrant din credinţa fiecăruia că este mai bun şi merită mai mult. Excepţiile dizarmonice, afirmând că nu se pot iubi pe sine, apreciază constant că celălalt este lipsit de dreptul de a alege ceea ce vrea pentru că, nu-i aşa, şi-ar dori prea puţin. Iar dacă totuşi pasc în grup aceeaşi iarbă acră, îndrăgostiţii, când se duc tot singuri ca să doarmă, nutresc aceleaşi vagi idei, că lumea este bună! Dar somnul lor nu este somn şi mie mi se pare că tot ce mai visează ei, în trista lor damnare, e fără cuvinte, e fără substrat, e mâzga din templul de piatră, peste care-a secat vulcanul speranţei de-o noapte. Fie ea săptămână sau lună de nopţi, eu nu mă învăţ că a fost aventură. Iar dacă încă mai iubesc şi asta nu-i tortură, e pentru că vreau să vorbesc şi nu din ochi sau gură, m-am detaşat de ce-a fost greu dar am rămas făptură!