Moderaţia absentă

Suflul acestei pasiuni tânguie. Anotimpul gângureşte ceva despre toate. Migrenele ei, ale tale, se transmit ca o plagă pe lacrima secată, pe frunza tânără, pe elogiul iubirii. Pentru că te văd; tânără, frumoasă, înţeleaptă eşti acum. Iar eu spun despre tine şi încă voi mai spune. Dar mi-e teamă că tu, singură, nu vei şti niciodată; habar nu ai câtă suferinţă naşte iubirea de tine departe. Indiferent cine îţi este la un moment dat alături. Eu voi trăi acest episod de pierdere, dar cât de mult s-a risipit nu e vina mea. Şi hai să dăm Cezarului ce-i aparţine, tot n-o să-ţi poată lua apăsarea că somnul cuiva a devenit aţipire halucinantă. Mă vor opri cu o cămaşă care nu-mi va permite decât capul să-l mişc, prea mare poate, cu ochii piruietă. Mă voi considera erou al propriei obsesii iar tu vei râde şi prin gând, ca hrană îţi va trece, câtă dreptate ai avut, nebun când nu-ţi dam pace, să fugi, să scapi, să-mi ceri să uit... sau poate îţi va trece, ştiind că universul meu de glorie şi spaimă, ai fost şi vei rămâne tu, eu un cuvânt de scenă. Iar teatrul vieţii tale crunt, destinul să-l întoarcă, precum cometele izbind în astre, le perturbă din drumul lor oricât de lung fusese pân-acolo. Mă voi topi ca să îţi curg drept lavă la picioare şi nu vor fi zori sau amurg să nu simt cum te doare falsul uitării şi să plâng sprea-ţi da să bei când nimeni nu va şti că ai crezut ... şi nu ai nici o vină. Deşi mi-e martor timpul tot că o gândesc din suflet, să nu dea Domnul eu să pot, că nimeni n-o să poată să mă oprească să socot a-ţi da o grea pedeapsă. Sunt piedica libertăţii tale, sau de mântuială sunt. Te-aş ţine lângă mine oricât de mult aş şti că vrei să fugi; dar unde şi până când în sine. Tot ce-am pierdut, sau deturnat am fost ca să mai termin, mă-ncinge încă şi, te rog, întoarce-te la mine!