PÂNĂ LA EPUIZARE

Alerg buimac pe străzile stropite cu ploaia mea de suflet. Calc peste timpul irosit vremii. Mă doare gândul că te-am pierdut înainte de a şti despre tine. Şi ieri şi azi şi, mâine toată ziua, vinovat de a nu fi fost în stare să te ţin pentru mine, deplâng din soarta altuia, momentul prin care se va repeta o stare, iar tu nu vei putea să-ţi mai aduci aminte. Pentru că nu vei fi ştiut vreodată, habar nu ai, ce multă suferinţă naşte iubirea de tine departe. Mă leg la ochi cu amintirea clipei noastre şi pot s-o fac fiindcă tu, iubire, ai reuşit atât de mult s-o calci în picioare încât a devenit o cârpă. E singurul ceva rămas de la tine şi nu vei putea să-l pretinzi înapoi. Am inventat fantezia iscoadă, am torturat în mine căutarea şi am făcut uz de fals cu uitarea. Dar e mai rău şi, când am văzut că aşa o să fie, nu m-am putut gândi decât măcar să-ţi fie ţie bine. Îmi vin în minte versete din Crez: cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl a tot Ţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, tuturor celor văzute şi nevăzutelor... Ştiu că nu crezi aşa, păgân şi eu îmi mai aduc aminte doar când cerşesc ceva şi, spun o rugăciune! Pentru că te vreau înapoi Iubită! Aproape instantaneu realizez că s-ar putea să nu ne ajungă o mie de ani spre-a reclădi ce-ai sfărâmat într-o doară prin despărţirea noastră. Iar dacă n-am dreptate eu şi, n-ar fi fost mai bine, atunci mă-nchin în faţa ta şi ipocrit voi mai vedea ce pot să fac din mine, minţind că toată lumea rea mă caută prin sine şi nu-mi rămâne deci decât să-ncerc mereu a te uita. Vezi bine, rânduri care plâng, obsesia morbidă, te vor aici, dar până când... sau până unde ai să fugi frumoasa mea cu nume! De Sânziene am să plec pe urma ta de cretă şi inima o să mi-o-nnec cu sânge la chiuvetă. În mintea mea voi fi erou, în mintea ta voi fi vedetă pe undeva pe la nebuni, forţat de-o salopetă să mişc doar capul mare, greu, cu ochii-n piruetă!