Izvorul cu apa pentru Zâne

Ce melodie caldă. Şi ce gust dulce are! Şi ce culoare albă! Mi-e dor de-un vârf de munte să fiu doar eu cu mine sub cerul împăcat. Iar noaptea când se-abate, de-ar fi de Sânziene, să guste ca să rabde când eu m-am îmbătat, dintr-o uitare crudă ce nu vrea să se-arate. Să fiu adus la masa deşertului iubirii! Şi vină turturele să-mi gângurească ele cât de mult dragă poate doar ea încă să-mi fie. Ucis de clipa veche, irepetabila clipă, irepetabilul somn cade-n ispită! Atunci vei vrea să vii la mine, iar eu foarte senin voi vrea să-ţi spun o vorbă... Şi vorba se va pierde, stingheră... de risipă! Fiindcă iubesc la tine pădurea al cărei cerb mă simt. Eşti însăşi tu, uitarea şi-n fiecare seară, cu ochii plini de dor, aş vrea să sorb din tine, dar ca un pui de cuc, nu pot să-nghit din stele decât cât va permite timpul şi jalea să nu mă duc...