Dă-mi prietenia ta

Să nu râvneşti nimic din ce e al aproapelui tău, dacă lui nu îi prisoseşte prin înţelegere, dar mai ales să nu îţi doreşti sentimente pe care nu ţi le poate dărui. Era o parafrază. E deja foarte târziu. Mi-am câştigat ieri noapte, dreptul de-a fi obosit acum. Colegii mei mă înţeleg uneori mai bine decât eu însumi catadicsesc s-o fac. Cel mai greu a fost şi va rămâne că trebuie să tac. Să nu povestesc eu nimc din ce se întâmplă e o pedeapsă pe care o ispăşesc fără vină, parcă preventiv. Dar a compensat total, iubire, când mi-ai zâmbit gândind că poţi fi tu prima care îmi cere, ultima căreia să îi dăruiesc - în acelaşi timp. Şi nu o ştiu de nicăieri, doar pur şi simplu simt, iar şi iar, cât de mult, cât de adânc, niciodată în plus. Cafeaua vieţii, asta nu dă niciodată în foc însă ţigara care-i arde răbdarea se stinge ades de înşelăciune, prea târziu dacă deja ştiu, inutil dacă nu am de gând să cred şi disperându-mă dacă nu am de ales. Dar pentru că nu mai suntem doi copii, acum ştim, măcar deocamdată, cum stăm.