O zi normală

Nu mai e târziu. Cred că ar putea să-mi fie somn dar nu îmi va fi atât de mult încât să nu apuc să scriu măcar o bucată din ceea ce vreau. Voi nara în sensul invers al orelor de ceasornic încăpăţânate să se scurgă pâna aproape de zorile zilei de azi din data de ieri; despre care, O.K.!, nu mai vreau să ştiu care a fost. Aproape eram tentat să cred că sunt fericit că nu mai am de învăţat pentru sesiune. Atât de superficial pot fi; abia am aflat că primul curs e marţi. Dar consider în continuare că, atât pentru mine cât şi pentru prieteni, e valabil învăţatul sub imboldul exclusiv al liberului arbitru; care clar îşi ascunde manifestarea la momentul de cicăleală. Apoi, draga mea cum vrei tu să te cheme, LASĂ-MĂ cu telefoane, întrebări, explicaţii, acum ştiu, am greşit fiind civilizat; nu mai răspund, am dispărut pentru tine, gata! Acum Draga Mea Dragă, e frumos, elegant uneori, tandru, pitoresc şi cel puţin promiţător. Aş putea să te iubesc dar asta nu mai poate fi deloc simplu. Nu în sufletul meu şi deja ştii, nu aici şi încă mă tem, nu eu şi poate încă ar trebui răbdare, dar palpabil aproape de previzibil...