SFINŢII ARHANGHELI ŞI DUPĂ

O noapte goală, printr-un pahar rece, o vorbă subţire, un drum clandestin, o iluzie stearpă. Eşti atât de frumoasă. Oricum ai fi eşti frumoasă. Dar nu-mi spui zăpadă doar pentru că ştii că ninge. Şi vântul disperat de intuneric incearcă frivol să se ascundă (puţin?) în haina mea de piele, doar pentru că eşti imbrăcată în ea. Ştiu că nu e negrul culoarea ta preferată. Totuşi pe mine mă apasă încă. Dar expir atât de mult păcat incât reuşesc să te ţin la distanţă. Curând implinesc, pentru că nu ştiu dacă voi avea puterea să aniversez, un an de libertate. Transpir acest privilegiu şi niciodată nu mi l-am dorit. Să dai, rogu-te, nişte apă la câine, el nu m-a minţit (pentru cealalta). De ce să nu doară? Viaţa miroase a diamante şi zilele ei sunt totuşi cioburi de sticlă, din cea mai ordinară. Insă nopţile, nopţile sunt efectiv de toată mizeria. Acum pot să te iubesc Iarnă, cu sentimentul că nu am mai făcut-o niciodată. Vreau in schimb să o laşi, la plecare, pe Ea lângă mine, ca şi cum i-ar fi frig. E prea mult oare? Atunci invaţă-mă pe mine s-o conving, Doamne, că aici, in adânc, e cald şi e bine! Se mai aud CalugăriiGregorieni...