O viaţă frumoasă

Plângeau de mila mea copacii prin care nu puteam să trec doar pentru că am mai hrănit speranţă. Ea însă, foarte vinovată, speranţa. Chiar n-a contat că am ştiut de la început. Oare totuşi m-a durut mai puţin? Ar fi putut, adică, să fie mai mult de atât? Avem atât de repede numărabile zilele pe pământ! Şi pierdem timpul, efectiv gratuit, cu şicane şi mizerii sau teamă, strategii, mişmaşuri. Vinovat! Aaa, uneori mai dau vina pe destin, ereditate, sistem. Nici un folos. Mi-e ruşine dar, în spiritul realităţii, trebuie spus: din egoism poate sau din laşitate, cu părerea mea bună despre sine, totdeauna există o cauză a vinovăţiei în exteriorul meu. Acum serios: fără greul şi tot răul şi urâtul care ne înconjoară, nu am mai avea termen de comparaţie pentru ceea ce vrem să ni se întâmple. E ca la teoria de marketing: fără concurenţă se instalează monopolul şi creşte preţul, scade calitatea. Nu am şti să apreciem ce avem dacă ar fi numai bine, dar nu e rău să ne dorim, pentru noi, pentru ceilalţi. Vreau să fiu banal şi arăt ca ne întăreşte ceea ce nu ne dărâmă. E bine dacă doare, din două motive: e mai uşor de ţinut minte, dar mai ales este palpabilă conştientizarea atitudinii, ne pasă, contează enorm în economia structurală a personalităţii. Asta e iubirea şi nu se duce nici după destinatar sau beneficiar, nici nu urmează sursa, doar EXISTĂ, se simte în mediul care ne înconjoară, în aerul respirat, în amintiri, în vise, în iluzii, în prietenie, în persoane. Uneori este iubire într-o cameră mică, în liniştea singurătăţii, la umbra unui telefon obscur. Pace!