Sărutul funebru

Am o teamă. Ea mă străbate de ceva vreme ca un fior, ca o ameninţare. Nu vine de unde credeam că este. Se defineşte prin tipul meu de personalitate. Aş putea, în prisma a ceea ce simt, să fac atât de prea mult rău încât deja mă doare să o spun. Dar vreau să fie frumos. Aştept cuminte să treacă ora programată. Apoi voi încăleca istoria naturală cu pitoresc elan de vânător. De această dată mă voi însoţi cu şoimul crescut din visul la porumb. Mantia de întuneric o voi posta fără de versuri pe umerii de crengi. Singurătatea are ochii tăi, adânci, senini. Respiră prin plămânii tăi, libertatea. Fată pădure cu părul des şi lung şi negru şi nu drept, viespe cu năduf din liniştea vinovată că ne înconjoară, ne-om întâlni pe acelaşi sărut, ca să facem şicane morţii...